Se încarcă pagina ...

Bun venit pe site-ul nostru

Bun venit pe site-ul nostru

         „Cela ce eşti Stăpânul sufletelor şi al trupurilor, în a Cărui mână este suflarea noastră, mângâierea celor întristaţi, odihneşte în latura drepţilor pe acesta pe care l-ai mutat.” (Stihira a VII-a a Fericirlor din Slujba Înmormântării)

 

      

 

         Iubiţi creştini,

         În mod obişnuit, prin moarte, noi înţelegem ieşirea sufletului din trup, atunci când ne referim la moartea trupească, însă, în sens spiritual, moartea înseamnă despărţirea de Dumnezeu sau „căderea din har” (Galateni 5, 4) prin trăirea în păcat. Aceasta este „moartea cea de-a doua” (Apocalipsa 2, 11; 20, 6) sau moartea cea veşnică de care noi am fost izbăviţi prin jertfa şi Învierea lui Hristos din morţi. Prin aceasta El ne-a deschis calea spre ceruri „că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi” (irmosul Cântării I a Canonului Sfintelor Paşti).

         Păcatul are ca urmare asupra sufletului pierderea nevinovăţiei şi sfinţeniei originale, componente ale comuniunii omului  cu Dumnezeu, „căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea?” (I Corinteni 6, 14). Prin aceasta se pierde harul divin, principiul adevăratei vieţi umane şi se intră în moartea sufletească, adică omul se rupe de izvorul vieţii duhovniceşti şi devine neputincios în a face fapte vrednice de mântuire precum se zice: „căci iată, cei ce se depărtează de bine, pier” (Psalmul72, 27), „Plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23).

         Asupra trupului păcatul a adus slăbiciuni, neputinţe, lipsuri, suferinţe şi, mai ales, moartea fizică (Facerea 3, 19). Nemurirea trupească pe care omul, înainte de cădere, o avea sa potenţialitate sau virtualitate nu s-a materializat, ci pierzându-se, moartea i-a luat locul, devenind un lucru natural omului. Bogat sau sărac, rege sau rob, înţelept ori analfabet, toţi părăsim aceasta viaţă într-o zi şi ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu Care ne va judeca, rânduindu-ne răsplata cuvenită: Raiul sau iadul.

          Aşadar, ultima menire a omului pe pământ este moartea, despre care Sfânta Scriptură mărturiseşte astfel: „Şi se va întoarce ţărâna în pământ, de unde s-a luat, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el” (Eccleziastul 12, 7).

         Moartea îl răpeşte pe om când a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru îndeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului conţine, prin prevederea dumnezeiască, tot ce este folositor omului, moartea fiind de folos omului.

        Sfântul Antonie cel Mare, vrând să pătrundă adâncurile scopurilor providenţei, adresa într-o zi lui Dumnezeu următoarea întrebare: „Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe când alţii ajung la cea mai adâncă bătrâneţe?”. Şi Dumnezeu îi răspunse: „Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ţi se cade ţie a o cunoaşte!”.

         Moartea trupească a omului a însemnat apariţia în timp a ritualurilor de înmormântare, lucruri care au devenit în Biserica Ortodoxă canoane, adică au fost standardizate pe baza textelor Sfintei Scripturi, a textelor patristice, a dogmelor şi a scrierilor diferiţilor sfinţi ai bisericii noastre strămoşeşti.

         Astfel, după ce creştinul şi-a dat obştescul sfârşit, se trag clopotele la biserică pentru a înştiinţa pe ceilalţi membri ai parohiei că unul dintre dânşii i-a părăsit, pentru a-i îndemna pe toţi la rugăciune pentru iertarea păcatelor lui (de aceea toţi zic „Dumnezeu să îl/o ierte!”) şi pentru a ne aduce aminte tuturor că suntem muritori. Glasul clopotului ne îndreaptă cu gândul către trâmbiţa cea de apoi cu care îngerul va vesti sfârşitul lumii şi scularea trupurilor din morminte pentru a se înfăţişa la Judecata Universală (Matei 24, 31; I Corinteni 15, 52).

         Tradiţia ortodoxă spune că după despărţirea sufletului de trup acesta să fie spălat cu apă curată şi apoi uns cruciş cu un burete înmuiat în untdelemn pe faţă şi la încheieturi întrucât, aşa cum intrăm în viaţa aceasta prin spălarea şi ungerea de la botez, aşa se cuvine să o şi părăsim prin spălarea şi ungerea rituale. Spălarea închipuie curăţia, iar untdelemnul este semnul milei şi al îndurării lui Dumnezeu asupra celui adormit.

         Hainele noi şi curate cu care este îmbrăcat cel răposat închipuie veşmântul cel nou al nestricăciunii cu care vom învia la ziua Judecăţii (I Corinteni 15, 42-44), iar pânza albă cu care este învăluit în momentul aşezării în sicriu simbolizează veşmântul curăţiei şi al neprihănirii dobândit prin Sfânta Taină a Botezului, adică „haina luminoasă” a sufletului pe care suntem datori să o păstrăm neîntinată până la sfârşitul vieţii.

         Răposatului i se aşează în mână o lumânare aprinsă care închipuie viaţa cea nouă cu care sufletul îl întâmpină pe Hristos, dar şi pe Hristos Însuşi, cu care creştinul se îmbracă în clipa Botezului şi pe care Îl are călăuză întreaga viaţă, căci El a spus despre sine „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce-mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12).

         Acasă şi în biserică (capelă) mortul este aşezat cu faţa spre răsărit, la fel ca şi la Botez, căci de la răsărit a venit Hristos şi tot de acolo va veni şi judecata. Pe piept i se pune o icoană sau o cruce pentru a arăta că răposatul şi-a dat duhul în mâinile lui Hristos întru Care crede şi Căruia i se încredinţează la moarte. Crucea sau sfântul zugrăvit in icoana de pe piept este scut şi armă împotriva potrivnicului şi a îngerilor săi care se reped asupra lui în ceasul morţii.

         Prima slujbă care se face la căpătâiul celui răposat este panihida care înseamnă priveghere, ea fiind o anticipare a slujbei înmormântării, însă este o slujbă scurtă. Cu prilejul oficierii acestei slujbe, preotul obişnuieşte să citească aşa-numiţii stâlpi, adică cele 11 Evanghelii ale Învierii care se citesc Duminica la slujba Utreniei.

         Slujba înmormântării se oficiază în a treia zi după moarte, deoarece, conform tradiţiei creştine, în acea zi sufletul celui răposat părăseşte pentru totdeauna pământul şi locurile pe unde a trăit pentru a se înălţa la cer şi a da slavă Creatorului. Luând exemplu pe Hristos Domnul Care a înviat a treia zi din morţi, se face aceasta slujbă a înmormântării a treia zi pentru cel răposat pentru ca şi el, la rândul lui, să învieze a treia zi la o viaţă veşnică şi glorioasă în preajma Mântuitorului.

         Prohodirea este cea mai duioasă şi mai impresionantă dintre toate slujbele Bisericii. Acest lucru se datorează atât conţinutului cântărilor şi rugăciunilor bogate în idei dogmatice şi trăiri evlavioase, dar şi solemnităţii cadrului în care se efectuează aceste creaţii lirico-religioase, atmosfera de adâncă şi pioasă tăcere, starea de reculegere şi rugăciune care îi învălui pe toţi cei prezenţi, preoţi şi credincioşi.

         Îngrijirea şi cinstea acordată trupului celui adormit se bazează pe Revelaţie, trupul fiind făptura lui Dumnezeu zidită pentru a fi locaş sufletului şi pentru a deveni împreună lucrătoare spre mântuire. Trupul sfinţit prin Botez este „templul lui Dumnezeu” (I Corinteni 3, 16), iar la sfârşitul veacurilor acesta va învia şi se va uni iarăşi cu sufletul pentru a primi împreună, după Judecata de Apoi, răsplata definitivă..

         Judecata viitoare se desfăşoară în două etape: judecata particulară, pe care Dumnezeu o face fiecărui suflet in parte după moarte, şi judecata universală sau obştească, care va avea loc după învierea morţilor şi care va pecetlui soarta tuturor oamenilor care au trăit pe acest pământ. La judecata particulară sufletului îi sunt înfăţişate toate faptele sale ca om şi, în funcţie de acestea, el este trimis către starea de fericire sau către cea de chin pe care i-o va rândui Dumnezeu, Dreptul Judecător. Sufletul va rămâne în aceasta stare provizorie până la judecata universală, atunci când va primi răsplata deplină, atât sufletul cât şi trupul, pentru veşnicie.

         În tot acest timp care se va scurge între cele două judecăţi, sufletul nu mai poate lucra nimic pentru mântuirea sa (Psalmul 11, 5), însă starea lui de suferinţă (dacă se află la loc de chin) poate fi ameliorată sau chiar schimbată prin rugăciunile celor vii şi prin faptele de milostenie săvârşite de aceştia în numele celor răposaţi pentru uşurarea şi iertarea păcatelor lor. Faptul că rugăciunile Bisericii, milostenia şi faptele bune de oricare fel pe care cei vii le pot face în numele şi pentru cei răposaţi sunt extrem de importante, de necesare şi folositoare îndreptării acestora este confirmat în textele Sfintei Scripturi, dar şi în scrierilor Sfinţilor Părinţi. Sfântul Ioan Hrisostom spune: „Dacă voim să uşurăm muncile răposaţilor păcătoşi, să dăm milostenie şi, deşi ei nu sunt vrednici, Domnul se va îndura, se va milostivi asupra lor. Pune în jurul mormântului pe văduve şi pe orfani şi fă-i pe aceştia să înveţe rugăciuni şi cereri pentru răposat şi prin aceasta se va milostivi Dumnezeu.” (Sf. Ioan Hrisostom, „Omilie la Faptele Apostolilor”)

         Din această concepţie creştină s-a materializat buchetul acesta de slujbe şi rânduieli liturgice tradiţionale săvârşite cu regularitate de Sfânta noastră Biserică atât în cadrul serviciilor divine, cât, mai ales, la soroacele rânduite pentru pomenirea celor răposaţi. În aceste zile, atunci când se oficiază slujba parastasului care este o prescurtare a slujbei înmormântării, se aduc şi se binecuvintează de către preot întru pomenirea răposatului colivă, pâine, mâncăruri şi băuturi, după care se împart haine şi alimente săracilor şi se organizează o masă de pomenire pentru cel adormit, numită şi „pomană” sau „praznicul mortului” în acelaşi fel cum se face în ziua înmormântării.

         Practica aceasta datează încă din perioada Vechiului Testament din care află că evreii plângeau lângă morminte, ţineau post, rosteau rugăciuni şi făceau milostenie întrucât „milostenia izbăveşte de moarte şi curăţă orice păcat” (Tobit 12, 9), iar „Dumnezeu nu va lipsi de mila Sa nici pe cei vii şi nici pe cei morţi” (Rut 2, 20).

         Noi, creştinii, avem motive de întărire a credinţei în adevărul celor de mai sus prin însăşi opera Mântuitorului, atunci când a răspuns rugăciunilor multora, vindecând pe fiica canaaneencei (Matei 15, 22-28), a tămăduit pe sluga sutaşului (Matei 8, 5-10), a înviat pe fiica lui Iair şi pe Lazăr cel din Betania (Luca 11, 21-32). Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să facem „cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii… că aceasta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 1-4).

         Dacă în urma rugăciunilor Bisericii se poate modifica starea sufletească a celor adormiţi, aceasta se datorează numai milei şi îndurării lui Dumnezeu şi nu lucrării sufletului, căci după moarte nu mai e vreme de pocăinţă. Rugăciunile de mijlocire a celor vii pentru iertarea păcatelor răposaţilor, adică parastasele şi panihidele, se fac, de regulă, la 3 zile în cinstea Sfintei Treimi, pentru că Mântuitorul a înviat a treia zi din morţi; la 9 zile pentru ca sufletul să locuiască împreună cu cele noua cete îngereşti şi în amintirea ceasului al nouălea, atunci când Mântuitorul a făgăduit pe Cruce tâlharului Raiul; la 40 de zile în amintirea înălţării la cer a Mântuitorului pentru ca sufletul celui răposat să se sălăşluiască în locaşurile cereşti, întrucât acum sufletul se înfăţişează lui Dumnezeu pentru judecata particulară; la 3, 6, 9 şi 12 luni în cinstea şi slava Sfintei Treimi. Pomenirile continuă din an în an până la al 7-lea an, lucru care simbolizează cele 7 zile ale Facerii lumii.

         În afară de aceste zile de pomenire individuală, Biserica a mai rânduit în cursul anului bisericesc şi anumite zile de pomenire generală sau de obşte a tuturor morţilor, zile cunoscute şi sub numele de Moşi sau Sâmbăta morţilor:

-         Sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne (Moşii de iarnă);

-         Sâmbăta dinaintea Duminicii Rusaliilor (Moşii de vară);

-         una din sâmbetele dinaintea începutului Postului Naşterii Domnului;

-         Joia Înălţării Domnului, când se face pomenire generală tuturor eroilor neamului.

         Legea nouă lăsată de Hristos Dumnezeu este legea iubirii, iar toate aceste slujbe de pomenire, acte de milostenie şi rugăciuni făcute pentru cei răposaţi reprezintă o expresie a trăirii în această lege, acte de iubire şi mijlocire prin care cerem de la Dumnezeu iertarea păcatelor şi îmblânzirea soartei viitoare a acelora. Prin grija noastră faţă de cei răposaţi ne aratăm şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu, Care „se milostiveşte mai mult de om atunci când el se roagă şi lucrează nu numai pentru mântuirea sufletului său, ci şi pentru mântuirea aproapelui” (Sf. Ioan Damaschin, „Despre cei ce au murit în credinţă”).

         Deci, cultul morţilor face parte din însăşi fiinţa Bisericii. Acesta ne păstrează înrădăcinaţi în credinţa şi spiritualitatea noastră ortodoxă strămoşească, aducându-ne aminte de obştescul nostru sfârşit care este, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, „adevărata filozofie”.

 

 

         Aşa să vă ajute Dumnezeu vouă tuturor!

 

 

 

                                             Pr. Smaranda-Cătănoaia

                                                                   Cosmin-Ionuţ  

Galerie foto